Stupul în curte, un hobby care cere răbdare și învățare
Tot mai mulți oameni care locuiesc la casă, la marginea orașelor ori la țară, se gândesc să țină câțiva stupi în curte. Motivele sunt diferite: mierea proprie, polenizarea pomilor și a grădinii de legume, fascinația pentru viața unei colonii de zeci de mii de albine. România are o tradiție apicolă lungă și se numără printre cei mai mari producători de miere din Uniunea Europeană.
Apicultura nu e însă un hobby de pus pe pilot automat. O familie de albine e un organism viu, care se îmbolnăvește, roiește, flămânzește ori se înfurie, iar apicultorul învață să citească semnele.
Învățatul înainte de cumpărare
Primul pas e învățatul, cu cel puțin o iarnă înaintea primului stup. Asociațiile de apicultori din fiecare județ organizează întâlniri și au membri cu experiență, dispuși să ia sub aripă un începător. Câteva vizite la stupina unui apicultor, cu echipament împrumutat, arată mai mult decât orice carte.
Câteva cărți bune de apicultură, canalele de specialitate și cursurile de calificare pentru apicultori, organizate în multe județe, oferă baza teoretică.
Stupul potrivit
În România, cele mai folosite tipuri de stupi sunt stupul vertical cu magazine, de tip Dadant ori Langstroth, și stupul orizontal, numit uneori stup de tip Layens. Stupul vertical se mărește în sus, adăugând corpuri ori magazine, iar stupul orizontal, lung, cu ramele una lângă alta, e mai ușor pentru spate, pentru că nu cere ridicarea corpurilor grele. Un corp plin cu miere cântărește 20-30 de kilograme.
Pentru început, se recomandă 2 stupi, nu unul singur. Comparația dintre ei arată când una dintre familii are o problemă, iar o familie puternică o poate ajuta pe cea slabă cu o ramă de puiet.
Albinele cumpărate primăvara și echipamentul
Familiile de albine se cumpără primăvara, în aprilie-mai, de la apicultori cu experiență, ca familii întregi ori ca nuclee, familii mai mici, pe 4-6 rame, cu o matcă tânără. Albina carpatină, subspecia locală, e blândă, rezistentă la iernile de la noi și economică, motiv pentru care e cea mai potrivită pentru începători. Matca marcată cu un punct colorat pe spate se găsește mai ușor la controale. Echipamentul minim cuprinde: costumul ori bluza cu mască, mănușile, afumătorul, dalta apicolă pentru dezlipirea ramelor, peria pentru albine și hrănitorul. Afumătorul, cu fum rece, de la rumeguș, iarbă uscată ori carton, calmează albinele, care reacționează la fum umplându-se cu miere, ca înaintea unui incendiu. Hainele deschise la culoare irită mai puțin albinele decât cele închise. Parfumurile, deodorantele puternice și mirosul de alcool le fac agresive.
Locul stupilor și vecinii informați
Stupii se așază pe un suport, la 30-50 de centimetri de sol, cu urdinișul, intrarea, orientat spre sud ori sud-est, ca albinele să înceapă devreme lucrul dimineața. Locul trebuie să fie ferit de vântul dominant, cu soare dimineața și umbră parțială în după-amiezile caniculare de vară. Un gard viu, un perete ori o plasă de 2 metri, la câțiva metri în fața urdinișului, obligă albinele să urce imediat după ieșire, peste înălțimea capului oamenilor. Albinele au nevoie și de o sursă de apă în apropiere, un vas cu pietricele ori cu bucăți de lemn plutitoare, ca să nu se ducă la piscina ori la bazinul vecinilor. Relația cu vecinii contează mult, iar regulile locale privind distanțele față de proprietățile vecine și de drumuri se verifică la primărie înaintea amplasării stupilor. O discuție deschisă, la început, și un borcan de miere la prima recoltă transformă vecinii în susținători. Persoanele alergice la înțepături de albină trebuie să știe de existența stupilor, pentru că o reacție gravă cere tratament imediat.
Controalele din sezon
Primăvara și vara, stupul se deschide la 7-10 zile, pe vreme caldă și însorită, în orele de la mijlocul zilei, când majoritatea albinelor sunt la cules. Apicultorul verifică prezența mătcii ori a ouălor proaspete, cantitatea de puiet, rezervele de miere și polen, spațiul disponibil și semnele de boală. Controlul se face calm, cu mișcări lente, fără a lovi ramele.
Roitul, tendința naturală a familiei de a se împărți, apare mai ales în mai și iunie. Spațiul suficient, adăugat la timp, și botcile de roire observate și gestionate reduc pierderea a jumătate din albine într-o după-amiază.
Hrănirea de toamnă și iernarea
După ultimul cules, în august ori septembrie, apicultorul evaluează rezervele fiecărei familii. O ramă plină cu miere, de tip Dadant, conține în jur de 2-2,5 kilograme, așa că 6-8 rame pline asigură iernarea. Completarea se face cu sirop de zahăr, în proporție de 2 părți zahăr la o parte apă, administrat în hrănitor, până la jumătatea lui septembrie, cât albinele îl mai pot prelucra și căpăci.
Iarna, albinele formează un ghem compact, în mijlocul căruia temperatura rămâne în jur de 20-30 de grade, chiar și când afară e ger. Stupul nu se deschide între noiembrie și martie, iar urdinișul se micșorează cu o rețea de protecție împotriva șoarecilor.
Varroa, dușmanul principal
Acarianul Varroa destructor, un parazit care trăiește pe albine și pe puiet, e cea mai gravă problemă a apiculturii moderne. Fără tratament, o familie infestată moare, de obicei, în 2-3 ani. Tratamentele se aplică, de obicei, vara, după recoltarea mierii, și iarna, când nu există puiet. Se folosesc doar produse autorizate pentru albine, în dozele indicate, ca mierea să nu fie contaminată.
Mierea, recoltată cu măsură
Mierea se recoltează doar din ramele căpăcite, acoperite cu un strat subțire de ceară, semn că e maturată și are umiditate scăzută. Ramele se descăpăcesc și se pun în centrifugă, apoi mierea se strecoară și se lasă să se limpezească câteva zile înaintea îmbutelierii.
În primul an, o familie nouă produce adesea puțină miere în plus, iar rezervele ei sunt mai importante decât recolta. Pentru iarnă, o familie are nevoie de aproximativ 15-20 de kilograme de miere în stup, iar ce lipsește se completează toamna cu sirop de zahăr.