Nodul de cravată potrivit depinde de guler, nu de modă
Mulți bărbați știu un singur nod, învățat de la tatăl lor în dimineața banchetului, și îl fac la fel de 20 de ani. Alții poartă cravata cu nodul gata făcut, slăbit doar cât să treacă peste cap. Niciuna dintre variante nu e greșită, dar 10 minute de exercițiu în fața oglinzii adaugă încă una-două posibilități și rezolvă problema cea mai frecventă: nodul prea mare ori prea mic pentru cămașa purtată.
Regula e proporția. Un guler cu colțurile apropiate cere un nod îngust. Unul cu colțurile mult depărtate, un nod lat, care să umple spațiul. Contează și materialul: o cravată groasă, din lână, face un nod mare chiar și în varianta cea mai simplă.
Nodul simplu, în patru mișcări
E cel mai vechi, cel mai ușor și cel mai folosit din lume. Iese ușor alungit și puțin asimetric, lucru socotit o calitate, nu un defect. Cravata se așază pe după gât, cu capătul lat în dreapta, coborât cu aproximativ 30 de centimetri mai jos decât cel îngust. Capătul lat trece peste cel îngust, spre stânga. Apoi pe sub el, înapoi spre dreapta. Încă o dată peste, spre stânga. De aici urcă prin spatele buclei de la gât și coboară prin inelul format în față. Se trage în jos de capătul lat, ținând nodul cu cealaltă mână, apoi nodul se împinge în sus, spre guler. Se potrivește cu aproape orice cămașă și cu orice ocazie.
Semi-Windsor și Windsor
Semi-Windsorul dă un triunghi simetric, de mărime medie. Are o trecere în plus a capătului lat prin bucla de la gât, pe o parte, înainte de înfășurarea din față. E alegerea bună pentru gulerele obișnuite și pentru cravatele subțiri, din mătase, la care nodul simplu iese prea mic.
Windsorul întreg repetă această trecere pe ambele părți ale buclei. Rezultă un nod lat, plin, perfect simetric, făcut pentru gulerele larg deschise. Consumă mult din lungimea cravatei, de aceea capătul lat pornește și mai jos, iar bărbații înalți au nevoie de cravate mai lungi.
Numele îi vine de la ducele de Windsor, fostul rege Eduard al VIII-lea, a cărui eleganță a fost copiată de o generație. În mod ironic, ducele folosea nodul simplu. Nodurile lui păreau mari fiindcă își comanda cravate croite dintr-un material mai gros.
Lungimea, gropița și capătul îngust
Cravata legată corect ajunge cu vârful la catarama curelei. Mai scurtă, arată de împrumut. Mai lungă, atârnă peste pantaloni. Dacă nu iese din prima, se desface și se reia, cu capătul lat mutat câțiva centimetri mai sus ori mai jos.
Capătul îngust nu trebuie să depășească vârful celui lat. Se trece prin eticheta cusută pe dosul cravatei, pusă acolo exact pentru asta.
Detaliul care deosebește un nod îngrijit e gropița, o cută mică, verticală, imediat sub nod. Se obține apăsând cu arătătorul în mijlocul cravatei, chiar sub nod, în timp ce acesta e strâns. Dă relief mătăsii și arată că nodul a fost făcut de mână.
Nodul stă lipit de guler, acoperind nasturele de sus, care e întotdeauna încheiat. Cravata slăbită, cu nasturele deschis, e ținuta de la ora 11 seara, nu de la 9 dimineața.
Lățimea și modelul
Lățimea clasică a unei cravate, în punctul cel mai lat, e de 7-8 centimetri și se potrivește, de regulă, cu lățimea reverului sacoului. Cravatele foarte înguste și cele foarte late revin la modă pe rând și ies la fel de repede.
La combinarea modelelor, o regulă simplă scutește de greșeli: dimensiuni diferite. O cămașă cu dungi fine suportă o cravată cu buline mari ori cu dungi late, nu una cu dungi la fel de dese. Cravata e, de obicei, mai închisă la culoare decât cămașa.
Acul de cravată, o clemă simplă de metal, se prinde orizontal, între al treilea și al patrulea nasture, aproximativ la înălțimea buzunarului de la piept, și ține cravata de cămașă, nu doar cele 2 capete între ele.
Desfacerea și păstrarea
Greșeala care strică cele mai multe cravate e desfacerea prin tragerea capătului îngust afară din nod. Mătasea se răsucește și se deformează. Nodul se desface făcând pașii în ordine inversă. Peste noapte, cravata se atârnă pe un suport ori pe un umeraș, ca să-și lase cutele, sau se rulează lejer, pornind de la capătul îngust. Nu rămâne niciodată înnodată în dulap. Cravatele de mătase nu se spală și nu se calcă direct. Pata proaspătă se tamponează, fără frecare, cu un șervețel uscat. Cutele ies cu aburul din baie, după un duș fierbinte, ori cu fierul ținut la un centimetru deasupra, printr-o pânză.
Mercenarii croați și cuvântul „cravată”
În timpul Războiului de 30 de ani, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, regele Franței a adus în armata sa călăreți croați. La gât purtau eșarfe înnodate, din pânză simplă ori din mătase. Parizienilor le-au plăcut, iar moda „à la croate” a cucerit curtea tânărului Ludovic al XIV-lea. Din numele poporului a rămas cuvântul „cravată”, trecut apoi în aproape toate limbile Europei. Croația sărbătorește și azi o zi a cravatei, pe 18 octombrie.
Forma lungă și îngustă de astăzi s-a fixat abia în anii 1920, când un croitor din New York a avut ideea să taie materialul pe diagonală și să coasă cravata din 3 bucăți, astfel încât să nu se mai răsucească.
Optzeci și cinci de noduri
În 1999, 2 fizicieni de la Universitatea Cambridge au tratat cravata ca pe o problemă de matematică. Au descris fiecare nod ca pe un șir de mișcări la stânga, la dreapta și la centru și au calculat câte șiruri diferite se pot face cu o cravată de lungime obișnuită. Au ieșit 85. Dintre ele, vreo 10 arată bine, iar 4 erau deja cunoscute de toată lumea.
Pentru viața de zi cu zi, 2 ajung: cel simplu, pentru aproape orice, și un semi-Windsor, pentru gulerele mai deschise. Papionul, legat la fel ca un șiret de pantof, rămâne o deprindere pentru serile de gală, iar cine o are se recunoaște după un mic semn, cele 2 aripi niciodată perfect egale.